Căsuţa de cob de la Diribao (episodul de la 4 metri adâncime)

M-am gândit să organizez acest jurnal în funcţie de evenimente sau oameni, ori şi una şi alta. Deci nu după zile, săptămâni sau mai ştiu eu ce, prefer un jurnal atemporal, ordonat după modelul Vedelor, în funcţie de zei şi imnuri, după întrupări şi adevăruri, nu după criterii mărunt cronologice. De aceea, fiind spuse cele ce trebuiau spuse în episodul chilot, adică acela care atrage atenţia asupra unor minuni fără să le dezvăluie, plonjăm imprudent în fântână. Adică aşa cum am făcut-o eu şi cu Nicu.

Am mai zis undeva că dacă vrei să ţi-o furi cu un meşter, trebuie să apelezi la mica publicitate. Am păţit-o cu mai mulţi ani în urmă, când am cumpărat apartamentul din Turda, şi a fost nevoie de câteva ciurucari ca să pună parchetul la 2 camere. Unul dintre doreii pe care i-am cunoscut atunci mi-a lăsat moştenire o întrebare genială, pe care v-o pasez şi vouă, e bună rău: “N-ai cumva un rotopercutor?” Nu ştiu ce voia să rotopercuteze marele om prin pereţii mei, dar i-am răspuns pe loc: “Dacă aveam un rotopercutor, ce crezi, mai erai tu pe aici?” Pai, haplea omisese să fosforeze următorul şpagat logic: cine are sculă ştie şi s-o folosească, deci nu se încurcă cu mercenari. Mai târziu am intrat în lumea magnifică a micului orăşel de adopţie, am cunoscut instalatori meticuloşi până la exasperare, meşteri faini, mecanici auto eleganţi ca nişte lorzi şi cam tot ce-şi poate dori un citadin pe lumea asta.

Pe acelaşi principiu, îl întreb pe Toma fermierul cine face fântâni prin părţile locului. Mi-l recomandă pe Cristi, la un sat mai încolo, care are un buldo mititel ca o bijuterie, cu braţ de 3 metri, cu care-ţi sapă şi-n casă dacă vrei o groapă în care să ţii berea la rece. Îl sun, stabilim o duminică după-amiază, pentru că în timpul săptămânii e prea ocupat. Ştiu, duminica nu-i cel mai bun moment pentru săpat o fântână. Sâmbătă ne loveşte trăznetul pe amândoi: mie începe maşinuţa să mi se înece dacă o turez peste 1500, lui i se bubuie utilajul şi organul nobilului animal! Aşa mi-a zis luni, că duminică a fost prea cătrănit să-mi răspundă la telefon. Chiar aşa: organul nobilului animal! Mai pe scurt: pula calului, asta e în Ardeal un sinonim pentru nimic, zero barat în patru, nix, nada, ciu-ciu. Păi şi normal, dacă buldo nu e, nimic nu mai e!

Cu o mână cumpăr filtre şi ulei, să-mi revigorez Fordul, dadă-dadă scapă de tusea păcătoasă (probleme cu alimentarea). Cu cealaltă caut în Piaţa de la A la Z un fântânar, un utilaj, ceva să dea cep fluxului de apă despre care spuneam aici. Troznesc consumabilele la un mecanic de nădejde, dar maşina continuă să mă zguduie. Nu, n-am alimentat-o cu benzină (e un diesel), cel puţin nu recent, am băgat odată vreo câţiva litri, dar nu acum, că m-am lecuit. Sunt negru de supărare şi-mi zic a nu ştiu câta oară că voi fi cel mai fericit om din lume când toate droştele au să tragă pe dreapta. Găsesc un fântânar, o, miracol, care-mi cere fix cât buldozerul: 250 de lei pentru 3 metri. Batem palma telefonic.

Vine Nicu. Nu ne-am văzut de 9 ani, de pe vremea când eram în Haşdeu, în căminul 16, iar el era student, şi-am ciocnit un vin împreună. Greu de zis cu ce prilej. A aflat că facem căsuţă şi a venit. Nu l-am întrebat când vine, nici cât stă, nici când pleacă. Iau din cele ce oferă viaţa fără să strâmb din nas, fără să cântăresc, fără să aleg. Tout est bon chez elle, y’a rien a jeter, cum ar zice Brassens. I-am fost profesor la sfârşitul secolului trecut, pe vremea când eram mult mai rău şi mai puţin nebun ca acum. Trebuie să fi fost o experienţă neplăcută, cred. Are amabilitatea să mă contrazică. E pictor, restaurator şi designer. A venit ca meşter, şi în zilele ce-au urmat a trebuit să constat că este. Are geniul improvizaţiei utile, se adaptează la ceea ce găseşte, creează instrumente noi, are o energie fizică inepuizabilă. Diribao avea nevoie de omul acesta care a petrecut multe luni de viaţă pe grindurile din Delta Dunării, fără nici un ban în buzunar, pescuind şi mâncând peşte, cu câteva kilograme de mere îngropate în nisip, capabil să transforme un cort obişnuit într-unul pe care nicio furtună să nu-l smulgă.

Chiar asta facem în prima seară, când un vânt ameninţător mătură mica noastră tabără. Partea dintre Vest e supraînălţată, pentru ca vântul să nu mai întâmpine nicio rezistenţă, să poată să se strecoare pe sub cort, şi să se ducă în legea lui. A doua zi vin meşterii. 3 metri, 250 de lei. Au săpat, am vorbit, am mâncat, am băut bere împreună. Pe înserat, când au ajuns pe la 2 metri adâncime, îi întrebat: şi dacă în loc de 3 metri trebuie săpaţi 4, cât costă? Cum cât? încă 250 de lei. Acolo s-a rupt pelicula urât de tot. Pai staţi aşa, pui de lele, dar noi cum ne-am înţeles? 250 de lei metru linear. Nu, nu-i deloc aşa, înainte de a veni, după ce am vorbit de vreo 3 ori, am recapitulat: lucrarea presupune săparea unei fântâni de 3 metri, care este preţul, şi mi-aţi spus că e 250 de lei. Da, zice dorelul, metru linear. Cum vrei tu, fac o concesie, dar mie nu mi-ai zis de metru linear, mie mi-ai zis 250 de lei şi gata. Trebuia eu să ghicesc că-i vorba de un metru? Eu ţi-am cerut un preţ pe lucrare, ce-mi pasă mie de detaliile fântânăritului?

Gata, tocul jos şi predaţi lucrările! Pardon, hârleţul jos, vă dau banii şi valea! 500 de lei pentru o groapă de 2 metri, cu latura de 1,4 m. Îşi strâng sculele şi demarează în trombă. Eu mă uit ca mutul la iapă, ca prostul la groapă. Miroase a apă, e sigur, dar nu izvorăşte nimic. Îl sun din nou pe nenea cu organul nobilului animal, care nu mai înjură zootehnic dar nici nu-mi spune ceva optimist legat de săracul buldozer. Mă uit la Nicu, se uită la mine. Dacă aşteptăm paştele cailor se vor surpa malurile. Fără apă în proximitatea sitului, efortul de a face cobul se dublează, sau poate şi mai rău. What a man can do, another man can do, parcă aşa ne-a fost vorba, nu? Bag scara în groapă şi cobor cu cazmaua mea din inox, mai frumoasă şi mai eficientă la chestii din astea ca un ozeneu. Nicu leagă coarda lui de alpinist de toarta găleţii. Soarele încă nu a asfinţit, înfing cazmaua, umplem găleata, o trage peste buza fântânii to be şi-o tufleşte nu departe.

20 de centimetri, atâta scoatem până nu se mai vede în groapă. Probabil cam 30-40 de găleţi, fiecare la vreo 20 de kilograme. Peste jumătate de tonă, în orice caz. Ne trezim a doua zi în zori şi o luăm de la capăt. El afară, eu înăuntru. Am împrumutat o scară de 3 metri, jos e răcoare, argila e neagră şi cizmele se lipesc de fundul gropii. Nicu improvizează o pârghie de care leagă coarda cu găleata. La capătul celălalt bate trei cuie de 12 într-o buturugă de brad. Ansamblul culisează pe o capră de metal, între două opritoare. Mai mult de jumătate din cursa găleţii e făcut de pârghie, însă tot trebuie să zmucească pentru a o scoate la lumină. Începem să scoatem apă, cizmele intră până la glezne, pământul izvorăşte broboane de apă, o văd prelingându-se pe la colţuri, tricoul meu se udă şi el ca argila, transpirăm amândoi, pământul şi cu mine.

Nu sunt claustrofob, dar am dintotdeauna un pronunţat rău de înălţime. N-am probleme să mă uit de la balcon în jos, pentru că fac asta de mulţi ani, dar îmi amintesc senzaţia de apăsare pe care o aveam în copilărie când urcam pe scară în pod, sau în ziua când am privit oraşul de la înălţimea unui bloc turn. La picioarele Turnului Eiffel am fost încântat să văd o coadă imensă: am avut atunci un motiv serios să mă privez de o ascensiune tâmpească. N-aş putea face alpinism. Nici n-am mari simpatii faţă de Spiderman. După o zi de lucru, constat că o groapă de 3 metri e suficient ca să-mi provoace rău de adâncime. Am săpat şi scara a devenit insuficientă. Ne vom opri de Sântilie, dar ne trebuie musai o altă scară, una de 4 metri. Am văzut una undeva, numai să-mi aduc aminte unde.

Facem primul test: câtă apă se strânge în 24 de ore. În timpul zilei auzim cum se desprind bucăţi de argilă şi cad plescăind. O coloană de jumătate de metru, cam 800 de litri, calculăm noi. Nea Găvrilă, pomicultorul, ne împrumută motopompa şi generatorul lui. N-aş vrea, dar 80 de găleţi în 25 de minute, fără să faci nimic, e o ofertă prea tentantă. Transpiraţia pământului are gust de argilă, dar e limpede şi săţioasă. Bem amândoi, apoi dăm restul la butaşii de sălcii, parţial carbonizaţi de secetă. Afară e uscăciune, mi-au murit câţiva pomi, dar sub pământ apa aşteaptă să-i dăm cep. Atunci când un copac suferă de lipsa apei, ţesuturile lui se înegresc. Cât timp mai rămâne ceva verde, nu-i totul pierdut, dar dacă se înegreşte totul, s-a sfârşit. Dacă am avea copaci mari, vii, mulţi, s-ar rezolva problema, rădăcinile lor ar coborâ până ar da de apă, frunzele ar transpira-o, s-ar forma nori şi seceta ar dispărea. În pădure nu e secetă, doar pe câmpuri şi-n sat. Cireşii mei sălbatici nu par să sufere, puietul lor semănat de vânt nici atât. Numai ce pun eu se înegreşte şi moare.

Dimineaţa mai băgăm motopompa o dată. Apoi cobor. Nicu va rămâne sus. 1 metru, atâta ne dorim. Sau măcar 70-80 de centrimetri. Să facem loc coloanei de apă, să coborâm până la 4 metri. Am adus altă scară, mă uit în groapă şi mă întreb dacă mi-e frică. Fântâna e paralelipipedică, ar fi fost mai bine să fie cilindrică, doar că am refuzat să pun tuburi de beton, apa se îmbibă cu timpul în porcăriile din ciment şi capătă gust rău. Am făcut coş de lemn, din scânduri, cu doi dulgheri din sat. Pământul nu e consolidat, dacă pică un mal nimic nu mă scoate viu de acolo. Mă uit la cerul senin şi-mi zic că dacă e să mor, mi se poate întâmpla şi-n maşină, şi sub o streaşină, şi-n pat. Asta nu înseamnă că n-am să urc în maşină, sau că n-am să trec sub streşini, ori că n-am să dorm uneori în pat. Cobor şi începem să rânim ce s-a surpat. În timpul zilei se prelinge o singură bucată de argilă, la vreo o sută de kilograme. Formidabil de grea pentru un volum destul de mic.

Pârghia lui Nicu evoluează de la modelul 2.0 la 3.0. Priponim buturuga cu sfoară de la baloţii de paie, ştiam eu c-o să-mi trebuiască, mi-a fost oarecum să arunc maldărul de sfoară pe care l-am acumulat din primăvară şi până acum. Cuiele au cedat, pârghia a luat-o razna şi era să-mi pice în cap, noroc c-a prins-o. Sforile de rafie nu se vor rupe niciodată pe parcursul lucrării. Asta a fost 2.0. Nicu mai pune un trunchi de brad pe capră, supraînălţând-o. Găleata coboară până aproape de fundul gropii. Se umple din ce în ce mai des cu apă, urcă trântindu-se de pereţi, stropindu-mă până în fundul ochilor, apoi îl împroaşcă pe Nicu până devine totuna. Ne oprim în miezul zilei, urc pe scară şi mă las izbit de mirosul de iarbă şi de vacă de la Diribao. În măruntaiele pământului mi-e frig la picioare, apa are cam 14-15 grade şi cizmele de cauciuc nu ţin mare lucru. Afară e cald, brusc transpiraţia mea încetează să miroase, de fapt se contopeşte cu mirosurile verii, îmi arunc tricoul jos în iarba, am să-l clătesc cu ceva detergent şi-am să-l spăl peste vreo 2 zile, ne turnăm apă pe braţe, pe faţă, pe pulpe, şi decidem să ne lovim cu un pepsi la crâşmă.

Satul e pustiu, oamenii fac boiereşte amiaza, salutăm câteva personaje aciuate la umbră şi luăm o sticlă mare de la frigider. Tot respectul pentru tanti de la tejghea, care nu se ţine cu mâna de nas când o invadăm, cred că puţim ca nişte cotoi în călduri, dar hipertanti e călită, suntem mici copii pe lângă tractoriştii fumători şi alcoolizaţi din belşug. Lingem băutura carbogazoasă la umbră de salcâm, spunem săru’mâna la o babă care colbăieşte pe drum, ne bucurăm de răcoare, lui Nicu i se jupeşte nasul, dezbatem, doct şi experimentat, tot ce se poate şti despre eternul feminin şi apoi ne întrebăm dacă n-ar trebui să ne culcăm şi noi juma de ceas. El la umbră, în coşul fântânii, eu la soare, cu pălăria de paie pe faţă. Apoi scoatem 20 de găleţi groapă. Fântâna începe să aibă debit.

Gata, ultimii centimetri, vreo 30. Înfing târnăcopul cu sete, refac muchiile ca să nu se oprească pe undeva coşul, să iasă strâmb. Începem să scoatem o găleată de apă la 2-3 găleţi de pământ. Îmi amintesc bancul acela, cu Bulă care duce cutia cu scule şi ajunge cu meşterul la o gură de vizitare, iar meşterul intră în apnee în căcat şi apoi revine doct: dă cheia de 14, apoi iar intră în apnee în căcat, pentru a cere cheia de 16, şi căcatul se retrage bolborosind, lăsând totul murdar de căcat, evident, inclusiv meşterul, care însă zâmbeşte fericit şi spune: Bulă, ascultă la mine, pune mâna şi învaţă meserie, altfel ai să duci toată viaţa cutia cu scule.

Răzuiesc colţurile gropii şi imediat locul se umple de broboane. Dacă scot prea mult pământ apa ameninţă să-mi intre în cizme, aşa că fac o groapă mai mică în groapă, ca s-o pot colecta mai uşor. Nu e presiune, nu e şuvoi, apa vine de peste tot, este peste tot, gâdil pânza freatică, nu-i ca-n desenele alea tâmpite din manuale, nu e ceva ca o conductă naturală între straturi solide, e apă şi pământ, e pământ şi apă de-a valma, fântâna e un cep în amestecătura asta, apa urcă până când presiunea izvorului devine egală cu presiunea coloanei de aer de deasupra, e fizică ce spun eu aici, şi mă pricep, credeţi-mă, nu degeaba am avut două trimestre la rând nota 3 în teză la fizică, după experienţa asta ori ajungi să cunoşti, ori zbori din cel mai bun liceu din oraş. Eu am rămas acolo până la bac.

Ne putem opri, grijim doar fundul fântânii, scoatem noroiul, e mai mult voluptatea muncii terminate, oricum mai sunt multe de făcut pentru a avea apă rece şi limpede precum cleştarul, şi-i chiar posibil ca fântâna să rămână la un nivel destul de mediocru. Pentru o fântână e nevoie de multă ştiinţă, şi de multă pregătire dinainte, noi ne-am apucat cum ţoc cum poc. Fântâna bună nu foloseşte tuburi de beton, ci lemn, iar mai deasupra piatră de râu, care să-i ţină rece. Lemnul nu putrezeşte, departe de asta, lemnul la apă se mineralizează lent şi nu mai lucrează, poate sta sute şi sute de ani acolo fără bai. Doar lemnul de deasupra cedează, şi trebuie schimbat la vreo 20-30 de ani. Lângă pereţii coşului de lemn trebuie aruncată cu grijă piatră de râu, iar pe fundul fântânii trebuie aşternut un strat din pietrişul de-i zice mărgăritar, care ţine argilele şi lasă apa limpede. Iar mai apoi fântâna trebuie acoperită, altfel cad tot felul de gângănii, sau, Doamne fereşte!, pui de pasăre şi animăluţe neinspirate.

Treabă foarte bună n-am avut vreme să facem, poate la a doua fântână, pe care vreau s-o fac pe coama dealului, ca să trag conductă să-mi vină apa prin cădere în căsuţa de cob. Am pus lemn de brad şi-i posibil să prindă apa o vreme gust de răşină. Stejarul sau ulmul ar fi fost cu mult mai buni. Fiind o fântână izolată, riscul e să stagneze apa, trebuie să-i inventez utilităţi, să ud grădina şi pomii cu ea, altfel se bâhleşte şi capătă gust sălciu. Dar nu mă supăr, nu mă îngrijorez, mă bucur că am făcut-o. What a man can do, another man can do. N-am devenit fântânari, Nicu şi cu mine, nu cred că vreau să repet experienţa. Dar am făcut-o, am săpat ca doi salahori şi-am dus-o la bun sfârşit, braţele ne-au ascultat, nervii ni s-au încolătăcit cuminţi şi-au stat pe bigudiuri, am cărat câteva tone de pământ fără scripete, urmează să înfingem în pământ salcâmul pe care l-am tăiat pentru cumpănă, apoi să punem altul mai miculuţ în echilibru printre crăcile lui, de care să aninăm la un capăt o lespede de calcar din cariera de la Poşaga, iar de celălalt un lanţ şi-o căldare de metal, provizoriu, până găsesc undeva un ciubăr de dud, care ţine apa fără să sufere. Diribao are prima sa fântână. Fordul ne aduce în oraş sforăind, am pus motorină nouă peste pişoarca leşinată de la OMV, nu se mai screme când accelerez, poate ar trebui să-mi golesc rezervorul cu totul ca să scap de scame. Sau nu.
Citeşte mai mult!

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul pilot)

Încep cu aripa dreaptă a titlului, precum Mircea Cărtărescu cândva. Diribao este numele pământului meu, nu e trecut pe nicio hartă, dar e deja subiect de conversaţie cu Silviu, care i-a fost şi nănaş. Îl am de la tata, el zicea că dacă n-am să pun burta pe carte am să ajung la diribao, iar Silviu a transformat substantivul comun într-unul propriu, cu lejeritatea uliului speriat de singurătate care exclamă: “ULIIUUUUUU” înainte de a se întoarce la civilizaţie, unde-i cald, poluare şi bine. Diribao a spus, şi aşa-i va rămâne numele în veac. Cred că tata voia să spună că dacă n-am să mănânc tot din farfurie şi n-am să învăţ bine am să ajung un fel de încărcător-descărcător, adică am să muncesc cu braţele păroase, cu coşu’ cheptului şi cu superbele mele pulpe de la picioare. Am învăţat tot şi ceva pe deasupra, între timp m-am deprins să golesc farfuria de mai multe ori la aceeaşi masă, de m-am făcut ca un bouţ zglobiu, dar tot la Diribao am ajuns. Undeva, nu ştiu unde, s-a produs o eroare, iar tata s-a dus înainte să mă poată lămuri unde...

A venit vremea să facem şi o casă pe pământul proaspăt botezat, să aibă omul un pat de lut pe care să-şi culce capul pe braţ, eventual în poala muierii. O căsuţă din argilă, nisip, paie de grâu şi apă, încălţată cu pietre de rău şi cu acoperiş de pământ şi iarbă, un adăpost molcom ca deluşorul din Diribao şi dealurile din jur, în care să nu intre picătură de ploaie şi unde să nu bată vântul. Cob, adică, nu mă întrebaţi de ce, sunt sigur că argumentele lui Ianto Evans din Hand Sculpted House sunt la îndemâna voastră, şi eu sunt scutit de povara oricărei justificări. Un loc în care niciodată poştaşul să nu vină cu vreo factură, pentru că soarele şi energiile neconvenţionale nu trimit niciodată note de plată. O locuinţă sustenabilă, în acord cu mediul, care să se încarce ca o baterie de la soare, de la răcoarea nopţii, care să menajeze căldura din ea, care să producă concomitent oxigen şi în care să se poată simţi omul acasă la el.

Numai că pentru a face o masă e nevoie de un tâmplar, pentru a vinde ţara e nevoie de un politician, iar pentru o casă cum se cuvine e nevoie de un arhitect. Eventual de o arhitectură, dacă în loc de un nene profesionist ai de-a face cu o lady. Şi uite aşa am întâlnit-o pe lady arhitect I.P. pre misteriosul ei nume. Adică arhitectura I.P., ca să fie titlul la feminin, să nu mă mai scarpin la parietalul stâng cu metacarpianul indexului drept (vă rog să apreciaţi că pe lângă arta flexiunii substantivului “arhitect” am la degetul mic şi arta anatomiei pentru avansaţi). Nu vă explic exact împrejurările întâlniri, nici circumstanţele (de loc, de mod, de scop şi de cauză), spun doar că farmecul arhitecturii e să o găseşti atunci când ai nevoie de ea. Nu exclama cineva retoric deunăzi: unde e un arhitect atunci când ai nevoie de unul? În birou la el, evident. Eu nu cred în concursuri de dosare, cred în intens în întâlniri la ceas de seara. Mărturisesc că aş fi profund handicapat dacă s-ar pune problema concedierii unui angajat, de aceea nu cred nici în patroni, nici în proletari, cred în asocierea oamenilor cu sisteme de valori comune, de aceea am cultul întâlnirilor în care cei care vibrează la fel dau nas în nas. M-am bucurat şi continui să ma bucur c-am întâlnit arhitectura dispusă să se comprometeze cu lut, paie şi pietre de râu.

Evident, o casă începe prin a fi un cumul de dorinţe, de planuri şi de visuri. Aşa că i-am zis arhitecturii mele de-a valma, gândurile mele: să nu mai pierd nicio ploaie de vară, să mă dezbrac până la brâu şi să lucrez afară şi să mă bucur pe de-a-ntregul; să dorm de fiecare dată altundeva când dă căldura, 25.000 de nopţi de vară, câte una pentru fiecare metru pătrat din Diribao; să le dau pruncilor exemplu, nu bani; să împart mâncarea cu trecătorul, şi patul cu călătorul; să mă rog lui Dumnezeu înainte de răsăritul zorilor, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui şi-n miez de noapte; să-mi iubesc mândra până i se înmoaie genunchii când mă vede; să mă rog între rugăciuni; să mă bag slugă la un cal; să răspund sincer într-o zi că nu ştiu cine e preşedintele României; să citesc câte un verset-minune pe zi, în fiecare noapte şi zi; să las iarba să crească peste locul mormântului meu din colţul sălbatic, ca să nu-mi fie frig când va fi ceasul să vie; să devin piciorul lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu, ochiul lui Dumnezeu, zâmbetul lui Dumnezeu. Cam astea sunt cerinţele mele pentru proiectul casei-din-pământ, de construit pe pământul-acasă. Nu sunt pretenţios deloc, băgaţi de seamă.

Pe aici pe undeva ia sfârşit episodul zero al jurnalului căsuţei de cob de la Diribao. Am vrut să-i spun chiar aşa, episodul zero, cu cifre romane, apoi am realizat că romanii nu aveau cifra zero, şi asta nu pentru că ar fi fost mai proşti ca noi, ci pentru că zero nu este un număr, e eventual un concept, sau o ficţiune, sau o năzărire, pe care noi am figurat-o grafic şi am pus-o în centrul axei numerelor, de unde s-a mutat în buricul obez al modernităţii, deci îi spunem episodul seducţie, sau episodul mister, sau episodul locomotivă, pentru că vă anunţ că ceva se va face, dar nu vă spun nici a cui va fi opera (al arhitecturii I.P., eu sunt doar omul cu cheptu’ pletos şi bicepsu’ grăsos, adică execut, nu gândesc), nici nu vă dau detalii tehnice, nici vreo evaluare contabilă oarecare. Toate la timpul lor, pas cu pas, deliciu cu deliciu, il faut tenir la dragée haute, cum zicea cu bun simţ un dicţionar franţuzesc pentru cei dedaţi în alea subtilităţi.


Later edit: ceea ce uită (adică nu uită, dar face el pe subtilul) Radu să spună în rândurile de mai sus este că munca la Diribao acceptă cu prieteni binedispuși și dornici de treabă. Acum sau mai încolo, că vreme e destulă. Dacă vreți să vă petreceți vacanța murdari de pământ pe picioare și pe mâini, dar cu zâmbetul până la urechi, dacă vreți să învățați cele de bază în ale construcției în tehnica COB (nu că am fi noi mai deștepți, doar că am avut norocul să furăm câte ceva de la cei mai buni), dacă vreți câteva seri la foc (cu bancuri bune, avem o rezervă pregătită) și nopți la cort (nu garantăm pentru intensitatea decibelilor sforăiturilor), dați un semn lui Radu la numărul de telefon de mai jos. Cert e că, vara asta, întregul colectiv de doi oameni al blogului Agricultură Sustenabilă va fi, în cea mai mare parte a timpului la... Diribao. (Silviu)
Citeşte mai mult!

Cei 12 care au tăbăcit cobul

Cronică neserioasă la workshopul foarte serios de construit case din cob - Sasca Montană - 25-30 iunie 2012

***[În atenția cititorului: ca epigoni ai lui Ilf și Petrov (sau Petrov și Ilf, merge și invers) textul de mai jos trebuia să fie scris la patru mâini, adică mâinile lui Radu și ale lui Silviu (sau Silviu și Radu, merge și invers). Pentru a ușura lectura, am pus în paranteze drepte ce spune unul și în afara parantezelor ce spune celălalt (sau invers).]***

N-am idee dacă Silviu mi-a zis mie despre workshopul de cob de la Sasca, sau eu lui. [Posibil să fie prima variantă. Sau chiar a doua. Urmează o descriere succintă a relației dintre autorii acestui text, pentru a crea o atmosferă intimă și prietenoasă. Amatorii de Balzac pot să continue lectura. Amatorii de senzații tari pot să facă ce vor.]

Silviu e siamezul meu cu care funcţionez în reţea, iar eu sunt siamezul lui. Mă rog, nu şeruim aceiaşi părinţi, ba chiar dacă stau şi mă gândesc bine ne-am născut în maternităţi care nu s-au văzut niciodată, dar asta nu ne împiedică să fim gemeni rău. Să tot fie vreo 10 ani diferenţă între noi (cine stă să-i numere), iar singura asemănare fizică e că el are părul creţ iar eu nu, şi parcă nici estetic nu suntem la aceeaşi categorie – eu când nu arăt ca un nebun sigur dau impresia unui sălbatic, în vreme ce el genul de cal pursânge pe care îl vezi cu mare plăcere de la distanţă, dar n-ai vrea să pui mâna. [Citind acestea, Silviu se ridică, se duse la oglindă, se privi un pic și conchise: mhă.]

Bref, Silviu mi-a zis de workshopul de la Casa Verde. Sau eu. Celălalt a zis da. Trebuşoara asta s-a petrecut în martie. Silviu a contactat-o pe doamna Ileana Mavrodin, să ne spună despre parale şi cazare. Am plătit ceva avans şi-am aşteptat. N-a fost greu, sunt maestru în așteptări, am câştigat toate turnirurile de până acum, dacă am vreo expertiză în ceva cam aici sunt stăpân. Am remarcat că oamenii se enervează repede când aşteaptă, eu nu, m-am prins la o vreme că atunci când aştepţi totul e să nu faci nimic, deci nu fac nimic şi-mi iese. Cei care se oftică îşi imaginează că trebuie să facă ceva, şi nu ştiu ce, de aceea se trântesc cu capul de tavan, ceea ce nu uşurează lucrurile, veţi fi de acord.

Când am plecat de acasă, asta a fost duminică, 24 iunie, nu ştiam nici măcar pentru câte zile merg. Am zis nefastei că durează patru zile, de fapt era vorba despre o săptămână, nu mai izbuteam să găsesc nici anunţul workshopului de lângă Nera, nici nimic. I-am mulţumit familiei că avem un break, nu ceva supersport, adică un portbagaj în care încap la rigoare şi cortul, şi păturile, şi o pălărie de paie, şi cizmele de cauciuc... I-am mai mulţumit pentru că m-a pus să fac şcoala de şoferi, deşi m-am legănat o vreme în iluzia că scap. Şi m-am cărat.

În cob ne-am băgat picioarele din prima zi. Paragraful acesta începe cu un salt, aţi remarcat? Dacă n-aţi făcut-o, e prea târziu, deja v-am zis. N-am de gând să vă fac cronica workshopului minut cu minut, nici nu vă arăt poze cu păianjeni, fluturaşi şi pârşi aciuaţi prin căsuţe de lut (au făcut colegele ştiutoare în arta fotografică). Nu. Eu vă arăt arta prozatorului român, setez planuri, apoi vă plimb între ele, vă ameţesc, vă seduc, vă vând ieftin şi vă răscumpăr scump. Cu cizme de cauciuc. Nu vă răscumpăr cu cizme, ne-am băgat picioarele cu cizme cu tot, remarcaţi absenţa liniei de demarcaţie dintre digresiune şi planul principal? Umberto Eco m-a rugat o după-amiază întreagă să-l învăţ şi pe el schema asta, iar după ce i-am explicat cum se face n-a onorat baxul de bere pe care-l pusesem preţ. Şobolanul! [O precizare importantă: Nu era Eco, era Cărtărescu, și nu era bere, era Nescafé 3 în 1. În fine, irelevant. Ideea e că nu e bine să te bazezi pe scriitori. Cu excepția celor care au scris acest articol. Care de fapt nu sunt scriitori.]

Cred că cel mai deştept a fost Dan, care a intrat primul cu piciorul gol. Eu mi-am zis că dacă Dan poate, atunci şi eu pot (what a man can do, another man can do) – [“What a man can do, another man can do” - replică profundă, cu slab potențial de agățat dudui, dar cu puternică încărcătură filosofică. Aparține lui Anthony Hopkins, în filmul The Edge – 1997], aşa că am trecut şi eu la mixat argilă, nisip grosier şi paie perfect uscate ca pe vremea când pădurea tropicală nu era chilărită pentru a face din ea cizme de cauciuc. Chestia a devenit ulterior virală. Nu-mi amintesc să fir rămas cineva atât de civilizat încât să mai fi făcut cob altfel decât unplugged. 15 măsuri de nisip, 7 măsuri de argilă umectată dinainte, apoi paie şi apă după gust. Asta e reţeta. Se face un aluat cu picioarele, până devine omogen, pe o prelată. Rezultatul trebuie să fie un fel de purcel compact, numai bun de transformat în pâinici şi tuflit pe zid.

[Pentru cei care îndură acest articol, doar-doar o să afle o descriere tehnică detaliată și, eventual, secretă, despre fabricarea cobului, e frumos din partea noastră să le spunem că nu o să găsească nimic în plus. Nu că am fi noi secretoși, ci pentru că-virgulă-cobul este atât de grozav încât nu poate fi supus unei rețete standard de amestec. Sau, cum a decretat constituțional Herr Bobby (sau Ion al lu’ Cob, cum i se mai spune) între două pălinci estivale: “bre, cobul nu e farmacie”.

În continuare, urmează o scurtă descriere a personajelor implicate în și întru cob, cu rolul de a demonstra că-virgulă-cobul e cea mai democratică treabă cu putință, de la Grecia antică încoace.]

Iluminaţii spun că dacă e bine făcut, purcelul de cob se aruncă singur la locul lui, prinde aripi, guiţă orgasmic şi se pleosc pe temelie. Posibil, nu zic, dar noi nu eram cu din astea, noi eram programatori, graficieni, psihologi, un actor, o copilă arhitect, un neo-ţăran to be, un nene contabil, o fată frumoasă care s-a căutat de sine prin India şi eu. Eu care, după ce am făcut toate meseriile din lume, m-am convins că simplul fapt de a fi eu nu mai implică nevoia niciunei calificări.

Ah, era să uit, horribile dictu, era să uit de Dan, care caută intens să devină copil, deşi fundamental din punctul meu de vedere a făcut tot ce se poate face la levelul ăsta, mission accomplished. Faza cu horribile dictu vine din latină, şi face parte din arsenalul meu greu de captatio benevolentiae, alături de idem, ibidem, aquila non capit muscam, quod erat demonstrandum şi ad labam. Cam tot ce ştiam în latină am zis deja, dacă vă mai vine dor faceţi un back la paragraful cult, şi în rest încercaţi să vă abţineţi, vorbele erau într-un singur exemplar şi nu mă autoplagiez nici să mă pici cu ceară. [Dixit.]

Ileana Mavrodin. Gazda noastră bună, zâna locurilor. Remarcaţi absenţa predicatului verbal, a predicatului nominal şi a numelui predicativ suplimentar. Mândră foc, dar mândră cum zice folclorul nostru, adică frumoasă şi înţeleaptă, nu sub imperiul păcatului trufiei. Frumoasă ca-n comanda aceea de la spălătoriile auto: interior şi exterior, vă rog! M-a cucerit. M-am dus să cer sfaturi despre construcţiile cu earthbags, şi m-a convins fără efort să construiesc o căsuţă rotundă din cob. Argumentele doamnei arhitect Ileana Mavrodin? Unul singur: cobul însuşi. Zic cărţile că materialul e magic, că interacţionăm fantastic cu lutul de sub picioarele noastre, că nu e o coliziune, precum cu materialele moderne, ci o întâlnire şi o regăsire. Ştiţi ce? Chiar asta e. Nu, nu e publicitate ce fac eu aici. Nu ştiu cum aş putea vinde ceva ce există aproape peste tot în lume, în cantităţi inepuizabile.

Cob-it, decorat, discutat, băut, apoi din nou băut, discutat, decorat, cob-it. Remarcaţi ce viteză a prins textul? Participiile, dom’le, ăsta e tot secretul. Mesteci substantive şi le scuipi ordonat, textul e static, David de Michelangelo, unghiuri drepte pentru spart capul. Concoctezi verbe şi le pui pe aţă, ai depăşit viteza legală, te-au prins - arde la buzunar. Noi la Sasca Montană cred c-am rupt statisticile României la băut bere şi răchie pe cap pătrat de locuitor. (Noroc că n-a fost niciun economist acolo, am fi auzit poveşti pufoase despre ieşirea din criză prin foc de tabără şi bancuri. Doamne, ce-ar mai fi putut-o flafări un mare specialist de-alde ăştia, dacă s-ar fi aflat la momentul potrivit, în locul potrivit – [A flafări – verb dur, imposibil de definit înainte de ora 12 noaptea. Ne rezumăm doar să menționăm că termenii de “flafăr” și “hramăr” au fost marile descoperiri filo-ilogice ale acestei tabere. Deci mare atenție cu ce zăpăciți picați în grupa din workshop-ul de cob, aveți șanse să vă revină iremediabil buna dispoziție, păcat capital în societatea contemporană].

Dar nu. Daniel-Toctomerius n-a băut, dar l-am iertat pentru că ne-a vrăjit cu cireşe deshidratate. Şi l-am iubit ca pe un frate pentru casa lui săsească din Gherdeal, pentru că s-a desprins de sistem dându-şi demisia şi trăind ca un om mare, fără să aştepte salariu, fără să aştepte pensie, doar el, pământul, cerul şi Dumnezeu.

De ce Casa Verde? Adică, de ce să mergi juma de ţară ca să-ţi bagi picioarele în cob şi mâinile în lut cu bălegar de vacă? Bogdan (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel), a venit ca să ştie ce să construiască atunci când civilizaţia asta energofagă va face poc. Aşişderea şi Andrei (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel). Laura a priceput că tot ceea ce-şi doreşte este pământ şi apă, nu traiul dintr-o multinaţională. Când ai revelaţii din astea, scoţi maşina din parcare şi mergi la Sasca Montană. Preacreţul meu siamez. Mare, mare. Atât de mare încât ocupă toată propoziţia, n-are rost să ne mai lungim. [Nu înțeleg propoziția de mai sus. Oricum, nu cred că se referă la bicepșii mei.] Bobby-pur-şi-simplu şi Roberta, fericiţii posesori ai unei case din chirpici, veniţi pragmatic să studieze posibilităţile renovării ei folosind materiale tradiţionale. Oameni serioşi şi frumoşi, cărora nu le-a trecut prin cap să şteargă de pe fața pământului casa aceea rușinoasă din lut, şi s-o înlocuiască cu o chestie demnă, din cărămidă, ciment şi tablă care imită ţigla, pentru care să facă un credit pentru 25-30 de ani, să intre şi ei în rând cu lumea.

Apoi Julia-Julie, răţuşca fermecată, Dan, Daniel, preacreţul şi eu. “Eu”, fiind porecla mea, aşa-mi zic în clipele de intimitate: “eu”, am încercat şi pe alţii să-mi zică “eu” dar din motive care-mi scapă n-am izbutit încă, fiecare se referă la altceva când zice “eu” (ucigătoare polisemie, recunosc). Deci gaşca doi. Pentru că am fost două găşti: bucureştenii şi bucureştenii. Zic asta pentru că în prima dominau bucureştenii, spre deosebire de a doua, dominată de bucureşteni. În prima erau Bogdan (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel) şi Oana-care-într-o-dimineaţă-a-făcut-cob-în-pijama, Bobby-pur-şi-simplu şi preaRobertina lui, Andrei (căruia unii...). Ăştia fuseseră colegi de şcoală, se căsătoriseră, se încumetriseră, îşi dăduseră share la visuri, mâncau aceeaşi fasole formidabilă făcută de aceleaşi mâini formidabile, ciocneau nebuneşte sticlele de bere de-ţi venea ameţeala ca-n montagne russe, ce mai, erau sudaţi. [Doamne, Doamne, ce mâncare a ieșit din mânuțele lor. Îmi cer scuze pentru această paranteză salivantă, dar nu m-am putut abține. Oameni suntem toți, da’ cui nu-i place mâncarea la cuptor de cob nu e om].

Noi, adică bucureştenii, eram în plină descoperire, pivotând în jurul siamezului meu. El a adus-o pe răţuşca fermecată pe motocicletă, pe Dan pe o altă motocicletă, pe Julia-Julie a convins-o să-şi schimbe data workshopului, pe Daniel să vină să ne cunoaştem, iar pe mine m-a convins să-l las să semneze rândurile astea, doar-doar intră în istoria literaturii române de G. Călinescu, nota de subsol pentru mlădiţe mugulite. Ah, şi Laura, evident, care venise singurică-singurică (bre, care fluieră acolo?), fără gaşcă, pentru că nu avea nevoie, ea era o întreagă gaşcă fără să se mai chinuie să-şi aducă companie. Are rost să spun că şi Laura era din Bucureşti? Nu. Aşa m-am gândit şi eu. [Paragraful de mai sus e perfect adevărat, cu menținea că bucureștenii din a doua grupă sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, din județele Bacău, Bacău, Hunedoara, Sibiu, Călărași, Botoșani și Argeș. „Dăcât” din județele ăstea, am vrut să zic.]

Terminându-se prezentarea personajelor, hopa-sus direct la punctul culminant, ca să vedeţi ce mijto se aranjează deznodământul. Aici trebuie să intuiţi în ce chestie nasoală m-am băgat atunci când m-am apucat să scriu textul ăsta, pentru că n-a fost niciun punct, ci o săptămână culminantă, nu există niciun deznodământ, povestea merge mai departe (fraza asta am de gând s-o brevetez şi s-o vând la un producător de film, n-am de gând să ratez ca atunci când am inventat chestia aceea rotundă care se dă de-a dura şi se fixează cu prezoane la maşini), şi oricum n-am terminat cu personajele.

Julie-Julia a trecut printr-o facultate cu calculatoare, mai dat gata un master, apoi s-a dus în India să vadă dacă nu cumva Sinele ei era într-un ashram. Acum caută un băiat frumos dar totuşi viril, răbdător dar totuşi impetuos, deştept dar totuşi modest, cu care să rescrie basmul cu Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos, nu neapărat în ordinea aceasta. În visul ei accesul calculatoarelor a fost riguros restricţionat. Eu zic că se poate. Nu, nu mă refer la calculatoare. Evident, Julia-Julie n-a zis nimic de genul ăsta, dar nici nu trebuia, pentru că genele vorbesc, sprâncenele şoptesc, iar degetele mele neîndurătoare tastează (dacă nu v-am rupt cu amfibrahicul din ultima propoziţie, ori dormiţi, ori sunteţi beţi morţi, ori mami voastră nu s-a obosit încă să vă nască).

Răţuşca fermecată e arhitect. E din poveste, e rățușca ce ascunde o lebădă. Clasic, adică frumos şi duios ca un Chopin la lumina lunii pline, şi pe alocuri furtunos ca o simfonie beethoveniană (m-a obosit adjectivul ăsta, merg să mă culc şi continui când îmi revin!) într-o baie faianţată până în tavan. Inel de argint la mână cu care modela magnific altorelieful din cob, inel de argint la un deget de la picior cu care plastela cobul pur şi simplu (alo, nenea cu dicţionarul, ia verbul “a plastela” pentru ediţia viitoare, nu costă nimic, e cadou!). Deci v-aţi prins: inel de argint la fiecare mână, inel de argint la picior, dar neapărat mâini de aur – astea sunt cerinţele minime pentru a deveni într-o zi cobar desăvârşit. Eu cu mâinile stau mai prost, că-s amândouă pe stânga, dar am un inel de argint straşnic. Evident, răţuşca fermecată va deveni într-o zi o lebădusăăă, sau poate două lebăduseee (de ce? ne mai ziucăm, ne mai ziuziulim), sau poate chiar trei (de ce? asea!), pentru că nu ştiu cum se face, toţi ne întâlnim cu peştişorul de aur la un moment dat, şi dacă nu formulăm greşit dorinţele sigur ni se îndeplinesc. [Paragraful anterior conține numeroase referințe “de uz interior” la câteva dintre sutele de bancuri care s-au spus la foc, de-a lungul acestei săptămâni absolut epuizante.]

Aceasta este cronica celor şapte zile petrecute la Casa Verde, în preajma Ilenei Mavrodin şi a lui Bobby de la Casa Verde, supranumit Bobby de la Casa Verde [Personaj de poveste, singurul om în viață pe care îl cunosc, capabil să spună un banc cu un porc “mare, alb, fain, care nu pute”, vreme de jumătate de oră, fără ca nimeni să adoarmă sau să se retragă, discret, la spălatul vaselor]. Atunci când am început să scriu, nu mi-am propus niciun rezultat. Nu e de mirare că n-a ieşit nimic. Pentru voi, cei care vă uitaţi la cuvintele spălate şi tocate de mine aici, cu greu aţi putea pricepe că finalul va fi o ciorbă straşnică, făcută la cazan pe foc de lemne aduse de Râul Nera [râu în care am suportat, toți, zilnic, „băi umilitoare” și, ah, dezgustător de-a dreptul, plimbări cu barca] şi clădite pe ostrovul din dreptul căsuţei de cob. Noi, cei care am mâncat din ciorba asta, ştim însă bine.

Au fost şapte zile cum trebuie să fie, în care am uitat de lume şi lumea ne-a uitat. Şapte zile cu lut, nisip şi paie, cu “dimineți frumoase, cu miros plăcut și oameni minunați”, lângă Dan, cel despre care nu se poate spune nimic, pentru că Dan nu se poate povesti, Dan trebuie trăit. Lângă siamezul meu cu care n-am discutat nimic, nimic, nimic, că eram vorbiţi dinainte despre tot, dar pe care m-am bucurat să-l văd, cum te bucuri de-un cal ireal de frumos cu care n-ai vrea să împărtăşeşti nici o idee, ci să-l îmbraci, ca pe-o haină care ţine şi de cald, şi de frig, şi de sete, şi de dor de codrul verde. [Nene Radule, e a doua oară când mă faci cal în numai trei pagini. Ori ești tu nițel scriitor, ori trebuie să învăț urgent cum e cu buiestrul.]

E bine să încheiem spunând că rândurile acestea nu vor să promoveze nimic. La urma urmei, noi, cei doisprezece, nu am fost niciodată la Sasca Montană, la workshopul doamnei arhitect Ileana Mavrodin. Niciodată nimeni dintre noi nu a frământat lut, nisip, paie de grâu şi apă pentru a realiza vreun material de construcţie miraculos. Și nici unul dintre cei menționați mai sus n-a pus în tabără gura pe vreo dudă, fie ea albă, neagră sau de nuanță intermediară. Eu personal nu am discutat cu niciun arhitect mic, dar voinic, pentru a face o căsuţă din cob, cu suprafaţa de 78 mp şi cu acoperiş verde, şi nici nu intenţionez să pun în practică anul acesta aşa ceva. Niciunul dintre prietenii mei trecuţi, prezenţi, viitori sau zburători nu intenţionează să-mi dea vreo mână de ajutor, vreun picior sau altă parte scumpă a anatomiei sale prin act notarial de donaţie pură şi simplă sau condiţionată. Voi nu aţi citit aceste rânduri. Şi, dintr-un motiv care în mod misterios îmi scapă, nici măcar nu v-a plăcut ceea ce n-aţi citit.

În final, nu ne rămâne decât să vă urăm tradiționalul: să vă deie Dumnezeu casă de cob!

Au cronicat,

Radu Iliescu și Silviu Man, de la cortul verde-albăstrui, penultimul pe dreapta.

Pentru mai multe detalii, vezi www.casa-verde.ro și http://www.facebook.com/naturalhomes

Pentru cireșe și alte bucurii deshidratate complet natural: www.gherdeal.blogspot.com sau mitranseby@gmail.com

Fotografii: Ioana Pădure, Laura Aldică, Oana Ștefănescu, Iuliana Nalatan.

Pentru referințe bibliografice serioase în domeniu, vezi:

Ianto Evans, Michael G. Smith, Linda Smiley – The Hand-Sculpted House. A Practical and Philosophical Guide to Building a Cob Cottage;

Clarke Snell, Tim Callahan - Building Green, New Edition: A Complete How-To Guide to Alternative Building Methods Earth Plaster * Straw Bale * Cordwood * Cob * Living Roofs (Building Green: A Complete How-To Guide to Alternative);

Kiko Denzer – Build your Own Earth Oven;

Gernot Minke – Construind cu pământ. Proiectare și tehnologii pentru o arhitectură durabilă;

Adam Weismann, Katy Bryce – Using Natural Finishes. Lime and Earth-based Plasters, Renders and Paints.
Citeşte mai mult!

Goana după apă

Fără introducere. Adică aş fi prea penibil dacă m-aş trezi acuma să explic cuiva despre importanţa apei pentru un teren. Niciunul dintre cititorii mei n-ar putea îndura supliciul, mâine aş rămâne singur-singurel, fără umbră de vizitator. Ar tăcea până şi greierii, cucuveaua n-ar mai ciripi, câinii n-ar mai behăi, iar google m-ar ocoli ca pe un plagiator. Nici măcar un fotoliu de prim-ministru n-ar putea compensa această dizgraţie. Deci, fără introducere.

Pe solomonarul Balazs Varga l-am găsit printr-un prieten. Privilegiu de oraş mic, nu deschid mica publicitate, sun mai degrabă un prieten. La rândul lui, el are un prieten, sau pur şi simplu ştie să-mi facă conexiunea. Aveam nevoie de un om care să vadă apa pe sub pământ, s-o gândile cu bagheta fermecată. Meserie veche, radiestezia, care nu se mai face azi cu nuieluşa de alun, ci cu o ansă metalică, doar suntem în Kali-Yuga, nu?

Ne-am întâlnit undeva în oraş, am încălecat pe Ford şi-am gonit spre locul unde întoarce uliul, acolo unde am cumpărat pământ. Şi am dat de aur. O vână de şase metri lăţime, un râu subteran cu flux notabil, taman în partea sudică a terenului, paralelă cu gardul dinspre imaş. Ansa a văzut-o. Eu am auzit-o. Un şuvoi de aur care aşteaptă cazmaua ca să iasă la suprafaţă. Undeva, la vreo 50 de metri, în urmă cu peste 100 de ani, un grof a săpat o fântână. Oamenii din sat beau apă numai din fântâna aceea, restul le-au lăsat pentru vite şi udat. Pe sub pământ, vâna care o alimentează ajunge la mine şi pleacă departe, cine ştie unde.

Am mai mers ceva şi am căutat şi-n vârful dealului. Mi-am zis demult că dacă e şi acolo, atunci aş putea avea apă prin cădere, utilizând diferenţa de nivel. Piezişă, dinspre creastă spre NE am găsit a doua vână. Mai îngustă dar mai aproape de suprafaţa pământului, după spusele solomonarului Balazs Varga, cu un punct notabil tocmai la cucurigu, în bătaia tuturor vânturilor, de mi-a venit să chiu de bucurie. O fântână cu cumpănă, ceva conducte care să dea în nişte chiuvete impermeabile de lut, poate şi un sistem de irigaţii care să valorifice pur şi simplu pantele, adăpând pom cu pom, iată un miracol de făcut din creion si cazma.

Fără încheiere. Marile emoţii nu se mai pot comunica în vremurile astea de parodie implicită. Deci salutare fraze apoteotice, emoţii apoplectice, sincope retorice şi lacrimi şuvoi. Am căutat pământ? Credeam c-am găsit cinci iugăre de pământ, şi încă pe-atâta de cer. Acum ştiu că totul e binecuvântat de două şuvoaie de apă. Pământ, cer şi apă. Fără încheiere.

P.S. Radiestezistul Balazs Varga din Câmpia Turzii poate fi contactat la numărul de telefon 0745390484
Citeşte mai mult!