Capitolul VI. Agrosistemul legumicol. Legumicultura în contextul agriculturii biologice
6.1. Importanţa producerii legumelor în contextul agriculturii biologice
Legumicultura permite, prin specificul său, cultivarea intensă a terenului cu 2-3 culturi pe an, în succesiune, dar şi prin asocierea a 2-3 specii în acelaşi ciclu de cultură.
Pe lângă recoltele propriu-zise, foarte multe specii legumicole produc şi o importantă cantitate de masă verde care poate fi folosită atât în hrana animalelor cât şi utilizată pentru producerea de composturi.
6.2. Alegerea terenului
Trebuie efectuată o analiză atentă a calităţii terenului, în ceea ce priveşte:
a) grosimea şi însuşirile fizico-chimice ale straturilor solului;
b) învelişul vegetal al terenului;
c) activitatea biologică (fungi, insecte, viermi, etc.);
d) textura solului;
e) conţinutul în calcar şi reacţia solului.
Pentru practicarea unei agriculturi biologice nu pot fi acceptate:
a) terenurile cu umiditate excesivă, cu nivelul apei freatice la 2-3 m, fără drenaj;
b) terenurile grele, cu conţinut în metale grele (Pb, Cd etc.), terenurile sărăturate, cu conţinut mare în clor, sodium, metale grele;
c) terenurile cu remanenţă în pesticide, erbicide etc.
Un teren apreciat ca fiind bun trebuie să conţină 2% humus pentru culturile de câmp şi cel puţin 6% humus pentru legume. Se poate obţine o creştere a humusului brut în terenuri cu o doză ridicată de compost matur şi prin fertilizare cu îngrăşăminte verzi, în special trifoi.
O activitate biologică optimă în teren (râme) presupune o bună creştere a plantelor.
6.3. Lucrările de pregătire a terenului
În concepţia agriculturii ecologice, tradiţionala “arătură adâncă” şi “întoarcere a terenului” sunt intervenţii distructive pentru stratificarea solului.
6.4. Rotaţia şi asocierea culturilor
Cultivarea aceleiaşi specii legumicole pe aceeaşi parcelă prezintă o serie de dezavantaje care conduc la scăderea productivităţii:
a) extragerea aceloraşi elemente nutritive, care nu pot fi compensate nici măcar cu cel mai bun compost;
b) dezvoltarea unor organisme nocive, care găsesc posibilităţi de nutriţie şi reproducere;
c) secreţiile rădăcinilor pot face incompatibilă cultivarea unei alte specii, influenţându-se negativ şi microflora;
d) rotaţia culturilor oferă posibilităţi de alternanţă a epocilor de înfiinţare a culturilor; de asemenea, permite măsuri judicioase privind lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor şi stratului de acoperire, economisirea apei, refacerea însuşirilor fizice etc.
Se practică asocierea pe aceeaşi parcelă a unor specii cu timp de maturare diferit, cu rădăcini superficiale şi rădăcini adânci. În acest mod suprafaţa de teren este complet şi constant acoperită, creându-se un microclimat favorabil pentru fiinţele din sol şi contribuindu-se la combaterea infestanţilor.
Asocieri pentru protecţia faţă de boli:
a) salata este un obstacol contra atacului afidelor asupra ridichilor şi verzei;
b) morcovii cu prazul şi ceapa cultivate alternative sunt protejaţi contra paraziţilor specifici (musca morcovului şi a prazului);
c) usturoiul şi ceapa protejează căpşunul şi pătrunjelul împotriva bolilor criptogamice;
d) ţelina şi tomatele ţin afidele departe de varză;
e) prazul apără ţelina de atacul ruginilor;
f) hrenul ţine departe de unele culturi afidele, larvele şi cârtiţele;
g) crăiţele şi gălbenelele alungă nematozii.
Asocieri care favorizează gustul:
a) pătrunjelul cultivat sub tomate le face mai gustoase;
b) menta cultivată printre cartofi îi face mai aromaţi;
c) ridichile vecine cu năsturelul devin mai picante dacă nu sunt asociate cu salata.
În orice asociere se disting o cultură principală şi o cultură intercalată.
Foarte multe indicaţii practice.
6.5. Alegerea sortimentului după criteriul rezistenţei la boli şi a plasticităţii ecologice
Criterii:
a) condiţii de climă şi sol;
b) modul de cultură: în câmp, în seră sau în condiţii de protejare cu folii de plastic sau răsadniţe;
c) destinaţia produselor: consum în stare proaspătă, industrializare (conservare, congelare, deshidratare etc.);
d) epoca de semănat, plantat şi perioada de recoltare;
e) cultivarea în regim irigat sau neirigat;
f) rezistenţa sau toleranţa la boli şi dăunători ;
g) adaptarea la condiţii extreme de mediu : temperaturi excesive, lungimea fotoperioadei, toleranţa la concentraţii mari de săruri, utilizarea economică a îngrăşămintelor;
h) adaptarea la mecanizarea lucrărilor de înfiinţare, îngrijire şi recoltare ;
i) rezistenţa la manipulare, transport şi păstrare ;
k) preferinţele consumatorilor privind aspectul, gustul.
6.6. Fertilizarea culturilor legumicole
Cu cât terenul este mai bogat în organisme vii, cu atât este mai fertil, iar plantele vor fi mai rezistente la atacul paraziţilor.
În afară de dejecţiile animale provenite din zootehnie, agricultura biologică se bazează pe reciclarea materiei organice, a producţiei secundare formată din resturi vegetale care rezultă din grădini, vii, livezi, garduri vii, parcuri şi spaţii verzi.
6.6.1. Reguli de fertilizare
Mari consumatoare de elemente fertilizante :
a) conopida ;
b) varza roşie şi albă ;
c) tomatele ;
d) castraveţii ;
e) prazul ;
f) ţelina.
Medii consumatoare de elemente fertilizante :
a) spanacul ;
b) salata ;
c) ridichile ;
d) feniculul ;
e) morcovii ;
f) usturoiul ;
g) ceapa.
Slab consumatoare de elemente fertilizante :
a) leguminoasele (mazărea, fasolea) ;
b) plantele condimentare (aromatice) şi medicinale.
6.6.2. Combaterea biologică a buruienilor
N-ar trebui să vorbim despre buruieni, ci despre plante acompaniatoare. Multe dintre ele oferă nectar şi polen pentru insectele utile omului.
Combaterea lor se face prin:
a) folosirea îngrăşămintelor verzi;
b) acoperirea (mulcirea) solului şi aerarea acestuia fără întoarcerea brazdelor;
c) cosirea, tăierea, smulgerea buruienilor înainte ca acestea să formeze seminţe;
d) utilizarea buruienilor ca mulci şi la compostare.
Pentru mulcire se recomandă:
a) frunze şi compost matur;
b) paie;
c) trestie sau papură tocată mărunt;
d) resturi de lemn tocate.
Reguli elementare pentru aplicarea stratului mulci:
a) materialul de acoperire trebuie să fie bine mărunţit;
b) cu materialul uscat (paie, trestie) se poate aplica un strat mai gros (2-10 cm), dar trebuie să fie imediat umectat ;
c) materialul verde se aplică în strat subţire care se poate reînnoi des;
d) acoperirea cu mulci se face pe teren recent afânat, curat de buruieni perene, buruieni cu sămânţă etc;
e) materialul de acoperire nu trebuie să conţină seminţe de buruieni, limacşi sau ouăle acestora.
Acoperirea terenului cu materiale vegetale proaspete sau uscate permite următoarele avantaje:
a) rezultă un aport de substanţe nutritive către organismele solului şi activarea acestora;
b) are loc o aprovizionare constantă a plantei de cultură cu elemente nutritive;
c) terenul îşi menţine structura;
d) terenul nu se usucă, nu favorizează formarea crustei şi are o umiditate echilibrată;
e) pot fi controlate buruienile;
g) se împiedică eroziunea superficială a terenului şi spălarea elementelor nutritive.
6.7. Protecţia plantelor de boli şi dăunători
Cauzele atacului insectelor dăunătoare pot fi:
a) alegerea necorespunzătoare a locului de cultură (apropierea pădurii, lac etc.);
b) folosirea de seminţe sau de plante debile sau slab selecţionate;
c) greşeli în asocierea culturilor;
d) practicarea monoculturii, fără a folosi adecvat rotaţiile în asolamente;
e) lucrările solului incorect executate;
f) fertilizarea unilaterală sau excesivă, fără îngrăşăminte organice;
g) insuficienta fertilizare;
h) condiţii climatice extreme;
i) alegerea necorespunzătoare a epocii de semănat;
Măsuri preventive de protecţie a plantelor de boli şi dăunători:
a) organizarea raţională a grădinii;
b) întreţinerea pomilor;
c) menţinerea unui microclimat umed care să favorizeze activitatea păsărilor, albinelor, broaştelor, insectelor utile;
d) aplicarea măsurilor de fertilizare cu compost, acoperirea solului etc.;
e) folosirea de macerate, infuzii şi extracte de plante.
Dăunătorii animali sunt:
a) şoarecii;
b) coropişniţele;
c) larvele de noctuide;
d) larvele de coleoptere;
e) nematozii;
f) limacşii;
g) muştele;
h) purici;
i) afidele;
j) viermii fructelor.
Reţete de combatere.
Capitolul VII. Agroecosistemul pomicol. Pomicultura în contextul agriculturii biologice
7.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol
Obiectul pomiculturii trebuie să cuprindă aproape toate aspectele ecologiei, ca ştiinţă a ecosistemului, fapt pentru care ar fi mai justificat a vorbi despre ecologizarea culturii pomilor.
Ecologizarea pomiculturii are următoarele scopuri:
a) menţinerea stării normale a solului;
b) încărcătura normală a terenului cu activităţi umane care să nu stânjenească stabilitatea;
c) autoreglarea, autoîntreţinerea şi restabilirea însuşirilor pierdute prin diverse acţiuni agrotehnice.
7.2. Zonarea în agrosistemul pomicol
7.2.1. Importanţa zonarii în pomicultura biologică
Nu există soiuri universale, care să se comporte la fel de bine pretutindeni. Există însă şi soiuri cu mare plasticitate ecologică, care se cultivă rentabil pe teritorii foarte întinse, pe toate continentele.
7.2.2. Principii, criterii şi norme de zonare în pomicultura biologică
Clima trebuie să fie analizată din următoarele puncte de vedere :
a) macroclimatul (climatul regiunii);
b) mezoclimatul (climatul localităţii, al centrului pomicol) ;
c) microclimatul (climatul din imediata vecinătate a solului în diferite porţiuni ale plantaţiei, influenţat de prezenţa microdepresiunilor şi mameloanelor, orientarea diferită a plantelor, poziţia pe versant, existenţa adăposturilor naturale sau artificiale).
7.3. Tehnologia de cultură în agroecosistemul pomicol
7.3.1. Întreţinerea ecologică a solului în plantaţiile de pomi
Principalele sisteme:
a) ogorul negru curat sau ocupat în a doua parte a verii cu vegetaţie naturală ori cu plante ca îngrăşământ verde;
b) înierbarea artificială ori naturală a solului;
c) cultura asociată a plantelor agroalimentare şi furajere repartizate în livezi pe intervalele dintre rândurile de pomi.
Solul plantaţiilor pomicole suferă modificări multiple care, în funcţie de elementele sistemului ales, pot fi produse atât în sens negativ pentru fertilitatea sa (tasare, deteriorarea structurii, epuizarea humusului, eroziune etc.), fie în sens de sporire a fertilităţii (creşterea materiei organice şi a fondului de elemente nutritive, prevenirea eroziunii şi a proceselor de degradare a structurii etc.).
Cele mai favorabile sisteme sunt cele bazate pe plante asociate în plantaţiile de pomi, în principal cu ierburi perene, care spre deosebire de ogorul negru nu aduc modificări negative pe termen lung fertilităţii şi productivităţii solului. Acesta este şi un mijloc biologic nepoluant pentru combaterea buruienilor şi stimularea vieţii microbiene în sol.
Monocultura, specifică pomiculturii, este o sursă de oboseală a solului.
Avantajele mulcirii solului:
a) menţine umiditatea din sol;
b) împiedică creşterea buruienilor;
c) reduce oscilaţiile de temperatură;
d) menţine structura, porozitatea şi afânarea solului, mărind conţinutul lui în materie organică şi împiedică procesul de eroziune.
Pentru plantaţiile pomicole tinere cea mai potrivită este cultura plantelor asociate :
a) cartofi ;
b) căpşuni ;
c) mazăre ;
d) fasole ;
e) bulboase;
f) rădăcinoase, etc.
Înierbarea în primii ani după însămânţare poate avea o acţiune inhibitoare asupra creşterii pomilor, în comparaţie cu ogorul negru, mai ales atunci când înierbarea este totală, dar în următorii ani înierbarea intervalelor nu poate decât să avantajeze agroproductivitatea pomilor. Sub acţiunea ierburilor, se reduc scurgerile apei la suprafaţă, se îmbunătăţeşte permeabilitatea, creşte de peste două ori timpul de înfiltrare a apei în comparaţie cu ogorul negru.
În natură nu se cunosc monoculturi, nu se întâlneşte sol neacoperit şi nu se restituie în permanenţă solului materialul organic.
7.3.2. Fertilitatea solului în pomicultura biologică
7.3.2.1. Fertilizarea organică
Surse de materie organică utilizabilă:
a) resturi vegetale (paiele şi cocenii de graminee, tulpinile de floarea-soarelui, vrejii de leguminoase);
b) gunoiul animalelor (animale şi păsări);
c) îngrăşămintele verzi (acele culturi care se seamănă după recoltarea culturii principale, sau sub formă de cultură ascunsă în cultura principală).
Se obţin composturi bune din scoarţă de arbori şi din nămoluri orăşeneşti.
7.3.2.2. Fertilizarea minerală
Nu se folosesc decât produse minerale greu solubile. Este vorba despre:
a) pulberi de roci silicioase (granite, porfirite, diorite, tufuri);
b) roci calcaroase sau dolomitice;
c) alege marine calcaro-magnezice.
Ca reziduuri ale unor activităţi industriale, sunt acceptate:
a) zgura lui Thomas (produs secundar din industria metalurgică de la prelucrarea fontei în oţel);
b) patent Kali (sulfat dublu de potasiu şi magneziu, obţinut prin spălarea kainitului).
7.3.3. Probleme ale protecţiei plantelor în agricultura biologică
Ecologiştii au propus şi utilizat denumirea de biocide (ucigătoare de viaţă) pentru toate substanţele în stare să nimicească grupe izolate de specii sau mari comunităţi vii pe arii întinse. Se mai numesc şi ecocide.
7.3.3.1. Combaterea dăunătorilor în pomicultura biologică
Combaterea prin procedee biologice clasice:
a) agenţi patogeni entomofagi: păsări, insecte şi acarieni prădători, insecte parazite;
b) agenţi patogeni: virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare şi nematozi.
În pomicultura modernă, posibilitatea de a repera un loc adaptat cuibăririi diverselor specii insectivore este foarte dificilă. Contribuţia piţigoilor, ciocănitoarelor, pupezelor, graurilor, vrăbiilor în lupta împotriva insectelor este binecunoscută.
7.3.3.2. Combaterea bolilor în pomicultura biologică
Fungicidele biologice. Preparate.
7.3.3.3. Combaterea buruienilor în pomicultura biologică
Solul neechilibrat, sărăcit în humus şi prost lucrat, este foarte uşor invadat de buruieni perene greu de combătut (pălămida, volbura). În timpul perioadei de conversie de la pomicultura convenţională la pomicultura biologică, trebuie să se facă faţă la o situaţie de dezechilibru, ca urmare a folosirii timp îndelungat a erbicidelor, ceea ce a favorizat proliferarea buruienilor mai rezistente şi mai greu de combătut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu